Despre misionarismul laic în Biserica Ortodoxă

Ce înseamnă misionarism laic, Cuvioase Părinte?

Misionarismul laic, frate, se săvârșește atunci când cineva din creștinii mireni predică cuvântul lui Dumnezeu, fără ca el să aibă hirotonie sau hirotesie.

De la început a existat acest misionarism laic în Biserica lui Hristos?

Da, a existat. Misionarismul laic este vechi ca însăși Biserica.

Dar ce înseamnă cuvântul «misionar»?

Cuvântul «misionar» vine de la «misiune». El derivă din latinescul missio-onis; verbul mitto-ere, missi, missum = a trimite, a însărcina pe cineva, a da o putere cuiva într-o delegație, funcție sau serviciu. Ideologic și autoritativ, misiunea derivă din însăși porunca Mântuitorului: «Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi». Așadar nici un misionar mirean nu are dreptul să predice în public dacă nu este trimis de ierarhia bisericească. Acest lucru l-a arătat și marele apostol Pavel: «Cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși?».

Trebuie deci să înțelegem că «singură ierarhia bisericească are puterea și dreptul plenar de a trimite misionari, fie ei clerici sau laici».

Dar în Biserica Romano-Catolică, cum stau lucrurile cu misionarismul laic?

În Biserica Romano-Catolică, misionarismul laic a fost multă vreme cu totul interzis. Dar în ultimul timp, papa — sub presiunea vremurilor și a evenimentelor — a revenit la o concepție mai creștină în această privință. Dovada concretă și expresia vie a acestei orientări este așa numita «Acțiune Catolică» sau «Acțiunea pentru apostolatul laic», care a luat ființă prin enciclica «Ubi arcano Dei Consilio» din 23 decembrie 1922 a Papei Pius al XI-lea și s-a generalizat în întreaga Biserică Romano-Catolică, fiind pusă sub patronajul lui Francisc de Assisi prin enciclica «Rite expiatis» din 2 februarie 1926. Odată cu această mișcare, s-a deschis drum destul de larg misionarismului laic, prin chemarea mirenilor să participe la misionarismul ierarhic, recunoscându-se măcar parțial importanța elementului mirean în Biserică și ridicându-l la starea de factor activ și colaborator al ierarhiei bisericești.

Dar în Protestantism cum stau lucrurile cu misionarismul laic?

Protestantismul a căzut cu totul în extrema opusă, a unei libertăți fără margini a misionarismului laic. În concepția protestantă, Biserica în sens de societate văzută, este o alcătuire ca oricare altă societate omenească, pentru organizarea căreia nu sunt dispoziții de ordin divin. Consecvența logică și firească a acestui punct de vedere a dus la negarea originii divine a ierarhiei... Deosebirea dintre cler și laici n-are loc în protestantism.

Așa fiind, constatăm că în protestantism se acordă prea mare importanță elementului laic. În consecință, rolul misionarismului laic este aici exagerat până la negarea existenței unei ierarhii de drept divin și cu aceasta, a unui misionarism special al clerului.

Dar în Biserica Ortodoxă în ce fel este văzut misionarismul laic?

În Biserica Ortodoxă poziția și funcția misionarismului mirean în viața și dezvoltarea Bisericii se fundamentează și se lămurește deplin în baza celor două teze doctrinale: preoția generală și Biserica — Trupul tainic al Domnului. Preoția generală a creștinilor laici se întemeiază pe Sfânta Taină a mirungerii. Căci spune Sfântul Apostol Petru către «cei împrăștiați printre străini», numindu-i «preoție sfântă»: «Iar voi sunteți seminție aleasă, preoție împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu, ca să vestiți în lume bunătățile Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa cea minunată». Toți creștinii au deci misiunea de a propovădui chemarea lui Hristos, toți formează «poporul lui Dumnezeu». Dar organizarea acestei misiuni este de datoria ierarhiei bisericești. Prin ierarhie se recunosc și se reglementează drepturile mirenilor la misionarism, căci ierarhia deține întreaga putere în Biserică.

Așadar, misionarismul laic, organizat și activ sub egida treptelor supraordonate ale ierarhiei, nu este o inovație dincolo de cadrul Ortodoxiei ci o întoarcere la «instituțiunile creștinismului primar», care reprezintă întruchiparea clasică a celui mai adânc și mai autentic creștinism. Potrivit Sfintei Scripturi, și creștinii mireni — nu în aceeași măsură ca misionarii ierarhici, ci pe măsura preoției lor generale — pot să fie sarea pământului. Sfânta Scriptură zice: «După harul pe care l-a primit fiecare, slujiți altora ca niște buni iconomi ai harului celui de multe feluri al lui Dumnezeu». Mântuitorul a zis: «Oricine Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu pe el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri; iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda și Eu de el înaintea Tatălui Meu care este în ceruri». Marele apostol Pavel zice: «Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui». Și dumnezeiescul Ioan Evanghelistul a scris: «Și noi suntem datori să ne punem sufletele noastre pentru frați». Și iarăși îl auzim pe marele apostol Pavel zicând: «Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi din belșug: învățați-vă și mustrați-vă între voi, cu toată înțelepciunea».

Creștinul mirean este dator să lucreze la îndreptarea celor greșiți, după cum s-a scris: «Fraților, de va cădea vreun om în vreo greșeală, voi, cei duhovnicești, îndreptați-l pe unul ca acesta cu duhul blândeții, luând seama la tine însuți ca să nu cazi și tu în ispită». Și iarăși zice: «Vouă vi s-a dat pentru Hristos nu numai să credeți întru El, ci și să pătimiți pentru El, ducând aceeași luptă pe care ați văzut-o la mine și ați auzit-o despre mine».

Dar sfinții părinți ce zic în privința misionarilor laici?

Și sfinții părinți, având în vedere învățătura Sfintei Scripturi care îndeamnă pe toți creștinii la mântuirea fraților lor, învață și arată despre misionarismul laic că este obligatoriu. Iată ce zice Sfântul Ioan Gură de Aur în această privință: «Spun aceasta nu numai celor arțăgoși ci și vouă, care sunteți sănătoși, pentru ca voi pe toți aceia pe care îi cunoașteți, să-i abateți cu sârguință și bunăvoință de la greșelile lor și să-i aduceți înapoi la mama comună (Biserica cea dreptmăritoare), căci nimic nu-i mai nobil decât armonia și pacea».

Între misionarii laici pot să fie și femei sau numai bărbați?

Dacă cercetăm istoria veche a Bisericii Creștine aflăm că și femeile — deși nu predică în biserică, având în vedere învățătura marelui apostol Pavel care le spune «să tacă în biserică» — în afară de biserică făceau cu adevărat misionarism. Ca să ne dăm seama de acest lucru, să-l auzim pe apologetul Aristide de Atena care arătând misionarismul femeilor creștine din acea vreme, zice așa: «Femeile creștine sunt curate ca fecioarele. Ele predică din dragoste sclavilor, sclavelor și copiilor acestora. Ele se străduiesc să încredințeze pe sclavi și dacă aceștia sunt câștigați pentru credința în Iisus Hristos, atunci ei sunt numiți de-a dreptul — fără nici o deosebire — frați ai stăpânilor lor». Iar bărbaților care sunt bine pregătiți, li se încuviința a predica chiar în biserică.

Ați spus că numai bărbaților bine pregătiți li se poate da încuviințarea de a predica chiar și în biserică. Eu aș vrea să știu ce anume pregătire trebuie să aibă un misionar creștin ca să poată predica în biserică?

În primul rând trebuie să fie acreditat de Biserică pentru a răspândi cunoștințele sale și celorlalți. El trebuie să aibă, pe lângă însușirea învățăturii de credință și unele însușiri care dau chipul ideal al adevăratului misionar laic, adică: a) credința riguroasă ortodoxă, luminată, fermă, trează și activă; b) adevărata sensibilitate pentru comuniunea frățească întru mântuire; c) zel și stăruință statornică și neînfrânată; d) optimism sănătos și senin. Numai creștinul împodobit cu un buchet de astfel de însușiri poate fi un adevărat misionar ortodox. Zel misionar poate avea numai acela care înțelege și prețuiește valoarea bunurilor cerești și își dă seama, totodată, cât de mult trebuie compătimit cel care nu are aceste bunuri. Cine nu însetează după viața în Dumnezeu, acela nu poate fi aprins de zelul de a mijloci și altora această viață.

În trecutul vechi al Bisericii Creștine au existat oare și misionari laici mai însemnați sau oameni învățați care nu au fost hirotoniți preoți sau episcopi?

Da, au fost mari misionari și apologeți, oameni învățați care au apărat cauza creștinismului în fața împăraților păgâni și înaintea filosofilor celor străini de duhul Evangheliei lui Hristos. Așa au fost acei apologeți ai secolelor III și IV începând cu Codrat, pe care Eusebiu, istoricul bisericesc, îl numește părintele apologeticii, între anii 125—126 pe vremea împăratului Adrian și continuând cu Aristide de Atena, amintit mai sus, între anii 125—128; Ariston de Pela, cel mai vechi apărător în scris al creștinismului contra iudeilor — a fost iudeo-creștin de la jumătatea veacului II —, Sfântul Iustin Filosoful și Martirul, născut la Sihem Samaia, pe la anul 100—101; Tatian, născut în Asiria către anul 120; filosoful Herma, care a trăit pe la sfârșitul veacului II; Atenagora, filosof creștin din Atena; Minuciu Felix, în secolul II; Tertulian, născut în Cartagina pe la anii 150—160. Toți aceștia, mari apologeți creștini și misionari de mare seamă ai Bisericii lui Hristos, au fost mireni.

Care sunt normele canonice ale misionarismului laic în funcțiunea sa din Biserică?

Prima normă a misionarismului laic este apărarea dogmelor dreptei credințe ortodoxe deoarece dogmele sunt izvorul din care se nasc canoanele sau normele ce rânduiesc și reglementează viața Bisericii, ca organism social. A doua normă de care trebuie să țină seama misionarismul laic este aceea că el trebuie întotdeauna să fie subordonat ierarhiei, iar conducerea lui să-i aparțină ierarhiei. Misionarismul laic numai atunci este puternic și bine orientat, dacă acționează din însărcinarea, trimiterea și sub supravegherea ierarhiei.

Vă mulțumesc, Cinstite Părinte, pentru osteneala de a-mi fi dat aceste lămuriri. Îmi dau seama că întrebările mele au putut să fie și supărătoare și plictisitoare. Dar m-am gândit că este mai bine să întreb și să dau pe față îndoielile mele și ale altora cu care m-am întâlnit și am stat de vorbă. Socotesc că aceste convorbiri îmi vor fi de mare folos în viața mea duhovnicească. Grija care m-a făcut să întreb a fost aducerea aminte de cuvintele Sfintei Scripturi: «Sfatul bun te va păzi și cugetul drept te va apăra»; și iarăși: «frate pe frate sfătuindu-se sunt ca o cetate întemeiată și ca o împărăție nebiruită».

Lui Dumnezeu se cuvine a-I mulțumi pentru toate, fratele meu, căci fără El nu putem face nimic.