Despre taina pocăinței
În ce fel este pocăința o Taină?
Pocăința este Taină pentru că Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și se mărturisesc înaintea preotului.
Pocăința este, după Sfântul Ioan Damaschin, întoarcerea dintru cel afară din fire la cel după fire și de la diavolul la Dumnezeu, prin nevoință și osteneală. Altfel spus, ea este întoarcerea de bunăvoie de la greșeală la starea de curățenie. Pocăința are patru părți: 1. căința; 2. mărturisirea păcatelor prin viu grai; 3. împlinirea canonului dat de duhovnic; 4. dezlegarea păcatelor. Nici un duhovnic nu are voie de a face dezlegarea aceluia care nu primește de a face un anumit canon ce i se rânduiește.
Pocăința, ca Taină, a fost anunțată și instituită de către Mântuitorul, Care a vestit-o atunci când le-a spus tuturor apostolilor Săi: «Adevărat grăiesc vouă, oricâte veți lega pe pământ vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ vor fi dezlegate și în cer» și a instituit-o după învierea Sa, ca pe una din roadele învierii Sale, când arătându-Se apostolilor Săi, le-a zis: «Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute».
În legea lui Moise nu există pocăință, nici răbdare împotriva păcătosului, moartea răsplătindu-se cu moarte, ucigașul fiind scos chiar de la altar spre a fi omorât: «Viață pentru viață, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie». Cine purta vreo povară pe el sâmbăta sau făcea vreo lucrare, chiar de s-ar fi căit și ar fi făgăduit că nu mai face, nu era iertat ci trebuia neapărat să moară. Cine ar fi făcut foc în casă sâmbăta nu era iertat, trebuia omorât. De făcea cineva desfrânare, negreșit trebuia omorât și altele de acest fel.
Astfel era legea dată evreilor. Dar în legea cea nouă, a lui Hristos, Evanghelia sau Legea Credinței, oare este tot așa? Nu, hotărât, nu! Căci Dumnezeu a trimis pe Sfântul Ioan Botezătorul să strige: «Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor... Faceți deci roade vrednice de pocăință». «Cel ce are două haine să dea celui ce nu are și cel ce are bucate să facă la fel». Vameșilor le spunea: «Să nu cereți nimic mai mult decât ce vă este rânduit». Ostașilor care întrebau și ei ce să facă spre a fi iertați, le spunea: «Să nu asupriți pe nimeni, nici să pârâți și să vă mulțumiți cu solda voastră». Venind Domnul Hristos zicea: «Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie»; «Legea și proorocii au fost până la Ioan.; de atunci împărăția lui Dumnezeu se vestește și fiecare se silește spre ea». «Căci Legea a fost dată prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos». Iar marele apostol Pavel ne spune: «Hristos este sfârșitul Legii» și cine crede în Iisus este prin El iertat de toate lucrurile de care n-a putut fi iertat prin Legea lui Moise.
Pocăința a fost prezisă de prooroci, după cum este scris: «Spune-le: viu sunt Eu, zice Domnul, nu voiesc moartea (osânda) păcătosului, ci să se întoarcă la calea lui și să fie viu. Întoarceți-vă, întoarceți-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreți să muriți în păcat, casa lui Israel?». Și prin ceea ce Duhul Sfânt zice: «Întoarce-te, Israele la Domnul Dumnezeul tău, că tu te-ai pocăit prin fărădelegea ta. Găsiți rugi de pocăință, întoarceți-vă la Domnul și-I ziceți Lui: Iartă-ne orice fărădelege, ca să ne bucurăm de milostivirea Ta și să aducem, în loc de tauri, lauda buzelor noastre». În psalmi, de asemenea, se vorbește mult despre iertarea prin pocăință.
Pocăința constă în întoarcerea la Domnul Hristos și la învățătura Evangheliei Sale, în întoarcerea de la calea cea rea, la cea bună, adică pe calea Bisericii. Pocăința constă în a fugi de calea cea rea a desfătărilor și a umbla pe calea cea strâmtă și aspră. Pocăința constă în a-ți părea rău de relele pe care le-ai făcut și să te hotărăști să nu le mai faci. Pocăința constă în a-ți mărturisi păcatele la preot. Pilde de iertarea păcatelor prin preot a arătat Domnul Hristos în iertarea slăbănogului, a femeii păcătoase, Maria Magdalena, la întoarcerea fiului risipitor, în neosândirea femeii care a fost prinsă în desfrânare. În scurt, Domnul nostru Iisus Hristos, după cum însuși arată, «...a venit ca să mântuiască pe cel pierdut», să mântuiască pe cei păcătoși ce se pocăiesc, căci «nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi». Idealul credinței creștine este ca nimeni să nu mai păcătuiască. Mai spune însă Sfântul Evanghelist Ioan: «Copiii mei, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un mijlocitor, pe Iisus Hristos cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi», adică jertfa ce se face în Sfântul Altar, la Biserică.
Nu cumva mărturisirea păcatelor nu trebuie făcută preotului, ci celorlalți credincioși? Nu cumva ea nu trebuie să fie secretă, ci, dimpotrivă, publică? Așa ar reieși din cuvintele Scripturii: «Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul».
Nu este rău să ne mărturisim, cum zice Sfântul Iacov; dar numai cei ce au darul preoției pot da și iertarea păcatelor, dezlegarea lăsată de Mântuitorul, pentru că numai apostolilor — și prin ei, urmașilor lor care au darul preoției — le-a încredințat Mântuitorul puterea și dreptul de a ierta și de a ține păcatele, de a lega și a dezlega. Expresia «unul altuia» înseamnă preotul care primește pocăința, pe de o parte, și credinciosul care se pocăiește și cere dezlegarea păcatelor, pe de alta. Când marele apostol Pavel a predicat Evanghelia lui Hristos în Efes, mulți dintre cei ce crezuseră veneau să se mărturisească și să-și spună faptele. Dar la cine veneau, decât la Pavel, spre a primi de la el iertarea păcatelor? Fiindcă numai apostolii lui Hristos au primit puterea de a lega sau dezlega păcatele oamenilor. Sfântul Apostol Pavel a excomunicat și iarăși a primit în Biserică — după ce s-a pocăit — pe cel ce făptuise un mare păcat în Corint. Același apostol Pavel a dat satanei pe Imeneu și pe Alexandru, ca și alții să se învețe sa nu hulească. Așadar, puterea de a lega și a dezlega păcatele oamenilor, precum și puterea disciplinară în Biserica Sa, Hristos a dat-o sfinților Săi ucenici și apostoli, iar nu oricui, cum înțeleg unii. La dreapta judecată a lui Hristos se va vedea cine a avut putere pe pământ, dată de la El, spre a dezlega și ierta păcatele oamenilor, dar atunci, pentru unii va fi prea târziu.
Într-adevăr, spun unii că mărturisirea trebuie făcută direct lui Dumnezeu: «Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale, șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea». Același psalmist zice, adresându-se, de asemenea, direct lui Dumnezeu: «Păcatul meu l-am cunoscut și fărădelegea mea n-am ascuns-o împotriva mea. Zis-am: mărturisi-voi fărădelegea mea Domnului; și Tu ai iertat nelegiuirea păcatului meu».
În cele de mai sus ți-am arătat că dezlegarea vine după Jertfa Mântuitorului. El o dă prin preoți.
În Vechiul Testament mărturisirea se făcea direct lui Dumnezeu, căci în altă formă nu se putea face. Dar mărturisirea aceasta era numai o pocăință, nu o Taină o pocăinței, de vreme ce în Legea Veche nici preoția nu era o Taină prin care preoții să fi primit de la Dumnezeu puterea de «a lega» sau «a dezlega», de «a ierta» sau de «a ține» păcatele oamenilor. Aceste două Taine s-au instituit de abia în Noul Testament, anume după învierea Domnului și după ce El a trimis în lume pe Duhul Sfânt cu darurile Sale sfințitoare.
Cu toate acestea, chiar și în Vechiul Testament se întâlnesc cazuri când mărturisirea păcatelor nu se făcea direct lui Dumnezeu. Așa, de pildă, însuși psalmistul David s-a mărturisit lui Nathan Proorocul iar Aaron s-a mărturisit cu căință lui Moise, iar nu direct lui Dumnezeu. Iată, deci, că și în pocăința Vechiului Testament există posibilitatea mărturisirii indirecte.
Mai spun aceia că iertarea păcatelor vine direct de la Dumnezeu, nu prin mijlocirea preoților, căci așa ne-a învățat Mântuitorul să cerem: «Și ne iartă nouă greșelile noastre...». De la Dumnezeu direct au primit iertare: slăbănogul din Capernaum; femeia păcătoasă în casa lui Simon; vameșul în templu; tâlharul pe cruce, ș.a. Nici unul dintre aceștia nu a avut nevoie de mijlocirea preoților spre a primi iertarea.
Textele de mai sus nu au nimic de-a face cu Taina pocăinței și cu mărturisirea păcatelor la preot, căci ele se referă la întâmplări petrecute pe vremea când Mântuitorul încă nu instituise pocăința ca Taină și nici preoția cu putere de a lega și a dezlega păcatele. Pe atunci Mântuitorul încă era de față și deci, ca Dumnezeu adevărat, El însuși făcea dezlegările de păcate. Noi știm că această putere a dat-o apostolilor Săi după învierea Sa cea din morți, când S-a arătat și le-a zis: «Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi. Și zicând acestea, a suflat asupra lor și le-a zis: «Luați Duh Sfânt! Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute». Vezi că atât darul Preasfântului Duh, cât și puterea de a ierta le-a dat Mântuitorul ucenicilor Săi, după înviere. În ce privește rugăciunea — sau mai bine zis cuvintele din rugăciunea «Tatăl nostru» — prin care ne adresăm direct lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor, ele nu înlătură mijlocirea preoților la dezlegarea păcatelor din Taina pocăinței, pentru că ele nu au nici o legătură cu această Taină. Noi putem cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor și în afară de Taina pocăinței. Aceasta o putem cere direct, în orice pocăință și în orice rugăciune, mai ales atunci când făgăduim să facem fapte bune, după cum este cazul aici, când zicem în continuare: «...precum și noi iertăm greșiților noștri». Iertarea unor păcate se poate obține și altfel decât prin Taina pocăinței sau prin rugăciunea preoților. De pildă, prin rugăciune, căință, fapte bune, etc. însă Taina pocăinței este un mijloc mult mai sigur și mai la îndemână. Iertarea prin ea este totală, în măsura în care și ea este completă, de la temelia ei nelipsind nici faptele care atrag de la Dumnezeu iertarea: rugăciunea, postul, evlavia, dragostea ș.a. În plus, în ea obținem și dezlegarea prin puterea pe care însuși Mântuitorul a dat-o apostolilor Săi și, prin aceștia, urmașilor lor. Astfel, textele de mai sus nu contrazic învățătura și practica noastră privitoare la Taina pocăinței, în care preoții duhovnici dau dezlegare.
Oare preoții au puterea de a ierta păcatele? Scris este: «Cine poate să ierte păcatele decât Unul Dumnezeu?».
În adevăr, numai Dumnezeu poate ierta păcatele. Dar în însăși Taina pocăinței, nu preotul este cel ce iartă păcatele, că tot Dumnezeu, prin mijlocirea preotului. Dumnezeu este izvorul și stăpânul darului, al puterii de a ierta păcatele; preotul este numai un administrator al acestui dar. Deci și noi, la mărturisire, nu de la preot primim dezlegarea, ci de la Dumnezeu — prin harul Său — pe care îl transmite preotul. Preotul este acela care are calitatea de a da mai departe sau a mijloci harul. Harul nu este al său ci al lui Dumnezeu și chiar păcătos fiind, preotul primește și păstrează acest dar. Și apostolul Petru a fost păcătos, căci s-a lepădat de Domnul și Învățătorul său și totuși a primit acest dar. De asemenea, l-a primit și apostolul Ioan deși el însuși mărturisește că nu există om fără de păcat. Iar apostolul Pavel se socotește cel dintâi dintre păcătoși.
În această situație este și preotul, el având darul pe care l-a primit prin Taina preoției, de a lega și a dezlega păcatele.
Dar cum trebuie făcută mărturisirea la preot, adică spovedania?
Mărturisirea păcatelor înaintea preotului duhovnic trebuie să se facă astfel:
1. Să fie completă, adică să cuprindă toate păcatele săvârșite de la ultima spovedanie și să nu ascundă nici unul din cele făptuite.
2. Spovedania trebuie să fie sinceră și de bună voie.
3. Spovedania trebuie să fie secretă, adică în taină.
4. Spovedania trebuie făcută cu umilință și cu zdrobire de inimă, adică cu părere de rău pentru păcatele săvârșite și cu dorința sinceră de a nu le mai săvârși. Simpla mărturisire sau înșirare a păcatelor nu aduce iertarea lor, căci zice Domnul: «De nu vă veți pocăi, toți veți pieri». Important este ca de la o mărturisire la alta creștinul să se ostenească să-și îndrepteze cât mai mult viața, desăvârșindu-se în virtute.
Dar când și de câte ori trebuie să se spovedească creștinii?
Spovedania nu este legată de termene și de soroace din timpul anului. Putem alerga la duhovnic ori de câte ori simțim nevoia de a ne ușura sufletul de povara păcatelor sau de a primi mângâierea harului și nădejdea iertării. Cu cât ne vom spovedi mai des, cu atât mai bine. De obicei însă spovedania este legată de posturi. De aceea, porunca a patra a Bisericii ne învață să ne mărturisim păcatele de patru ori pe an, adică în cele patru posturi: al Paștelui, al Crăciunului, al Sfintei Marii și al Sfinților Apostoli. Cei mai evlavioși pot să se mărturisească o dată pe lună, iar ceilalți, cel puțin o dată pe an.
