Despre sfințirea naturii

Dar în natura creată sunt și lucruri spurcate, de care nu trebuie să ne atingem?

Prin căderea Iui Adam, toată făptura a fost supusă «deșertăciunii și stricăciunii», îngreuindu-se mai mult viața omului. Odată cu omul a căzut și natura sub blestem, trecând împreună cu acesta sub stăpânirea diavolului, care este numit de atunci încoace «stăpânitorul acestei lumi». Nu numai omul, ci și natura tinde să se elibereze de sub puterea tiranică a diavolului, «împreună suspină și împreună are dureri», dar eliberarea ei deplină se va face abia la venirea a doua a Mântuitorului căci până atunci și ea rămâne în deșertăciune ca urmare a căderii omului. Dar, precum omul — după venirea Mântuitorului — poate fi scos de sub stăpânirea diavolului prin botez și lucrurile din natură, prin sfințire, se eliberează și pot fi folosite astfel în slujba iui Dumnezeu. Când Mântuitorul a săvârșit în pustie minunea înmulțirii pâinilor, sfântul evanghelist ne spune că mai întâi El S-a rugat și a binecuvântat pâinile, pe care apoi le-a înmulțit. A făcut rugăciunea (ce se obișnuiește pentru masă) și a binecuvântat pâinile pentru a le scoate de sub blestem și a le pune în slujba măririi lui Dumnezeu, prin minunea ce avea să facă. La fel a procedat și la așezarea Sfintei Împărtășanii când luând pâinea, a binecuvântat-o și luând paharul și mulțumind, le-a dat ucenicilor, căci și în această împrejurare pâinea și vinul trebuiau scoase de sub blestem spre a putea fi puse în slujba lui Dumnezeu. Tot așa și după înviere, cinând cu doi ucenici la Emaus, a luat pâinea și a binecuvântat-o. Iată deci mai multe împrejurări în care Mântuitorul ne-a dat pildă ca prin rugăciune și binecuvântare să sfințim obiectele de care ne folosim.

În Sfânta Scriptură se spune că nimic nu este necurat. Iar dacă Dumnezeu le-a curățit, pentru ce le mai trebuie sfințire?

Într-adevăr, Apostolul arată că «...orice făptură a lui Dumnezeu este bună și nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulțumire. Căci se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune». Dar prin aceasta e de la sine înțeles că sfințirea nu o pot face decât persoanele liturgice, cărora li s-a încredințat misiunea de a fi «iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu» și de a face lucrul slujbei «spre cele către Dumnezeu».

Cel mai obișnuit element spre sfințire este apa, care devine apoi ea însăși un agent curățitor și sfințitor, stropind alte obiecte. În Testamentul Vechi sunt numeroase mărturii ce arată rolul apei în istoria lumii. Astfel, încă de la începutul lumii, Duhul lui Dumnezeu Se purta deasupra apei. Prin apa sfințită — potrivit legii — se curăță tot cel necurat, spălându-se până chiar și hainele sale cu apă. De pildă, Ilie a udat cu apă jertfa etc. Tot în Legea Veche s-a prezis că și în creștinism va fi o apă curățitoare care va curăți nu numai trupul ci și sufletul omului. În Noul Testament, apa sfințită este întrebuințată ca element curățitor și sfințitor.

Alt element de sfințire arătat în Scriptură este și untdelemnul, cum am mai arătat în cele spuse mai înainte.

În afară de aceasta, Biserica sfințește pământul, arăturile, roadele, casele etc., cu diferite slujbe (ierurgii), aducând darul Sfântului Duh peste toate aceste elemente care intră în viețuirea zilnică a credincioșilor.

Dar unde se vede în Sfânta Scriptură că elemente ca apa, untdelemnul, precum și alte obiecte, trebuie să fie sfințite?

Ți-am arătat destul de clar în cele de mai sus, dar văd că ai rămas nelămurit. De aceea, ascultă! Să știi că, chiar în Legea Veche se sfințeau și se curățau atât oamenii cât și elementele prin diferite rituri și rugăciuni, ca de exemplu: curățirea femeii lehuze la 40 de zile după naștere, iar rugăciunea pentru sfințirea untdelemnului și a apei (agheasma), binecuvântarea pruncilor, a pâinii și a vinului și a paștilor le găsim la sfinții părinți și scriitori ai Bisericii din primele veacuri creștine, ca: Iustin Martirul și Filosoful, Tertulian sau Sfântul Vasile cel Mare.

Rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea apei (agheasma), a untdelemnului și a fructelor, sfeștanii pentru ploaie și altele, le găsim amintite chiar și în cele mai vechi rânduieli și așezăminte bisericești, ca Așezămintele Sfinților Apostoli din veacurile III, IV, precum și în cele mai vechi cărți de slujbă ca Evhologhionul lui Serapion de Thmuis din Egipt, din veacul IV. Pe toate le găsim în aceeași carte de slujbă, unde aflăm și rânduiala Sfintelor Taine, adică în Evhologiu sau Molitfelnic.